Documentarul lui Murray in cateva cuvinte:

Murray este un caz patologic. Murray minte fara oprelisti dar limbajul corpului il da in vileag de fiecare data.  Foloseste foarte multe dialoguri intre el si Michael, in care Michael il numeste pe acesta „my friend” dar nu exista niciodata o a treia parte sa confirne tot ce scorneste el la tv. Urmeaza o parte deliranta in care Murray ne povesteste intalnirea lui lui …Holly Spirit. Este o faza infricosatoare avand in vedere ca acesta este omul care a avut pe mana sanatatea si VIATA lui Michael. Murray este cazul tipic de erou by proxy. Prin alaturarea lui de Michael, el spera in creierul lui bolnav ca poate deveni la fel de celebru. Nu, Michael n-a murit si i-ai inhalat tu spiritul, Murray!!! Stop acting like that! You’re an embarassment for the human kind.

Randy Phillips, cutra batrana si lingau de bani isi face aparitia in peisaj. Murray relateaza o discutie intre el si Philips. Acesta este exasperat de pretentiile lui Michael (tind sa cred asta pentru ca Murray nu e prima sursa, am mai postat si pe mjforum, mai demult un interview cu Phillips in care se vaita de pretentiile exagerate ale lui Michael). Urla la Murray ca Michael vrea prea multe pentru halul in care e. Ca trebuie sa puna curu’ la treaba pentru banii pe care si-i doreste, ca cei 9 bodyguarzi, inghetata pe care o mananca copii lui si hartia igienica cu care Michael se sterge vin din finantarile lui (vezi legatura cu presiunea pe care o punea AEG pe Michael  si vezi cele 50 de concerte in loc de 10). Martor la acest meeting ar mai fi fost si o alta mare cutra – Ortega, alt mare asskisser in asteptare de bani multi. Nu ca l-ar fi deranjat sa-l pupe si de placere pe Michael…dar fiecare cu orientarea lui.

Chernoff si Flanagan mi-au spulberat mitul despre avocatul american pe care-l vedeam din filme. Sunt prosti gramada, au vocabularul foarte sarac, se comporta ca niste adolescenti care vor sa dea cool on camera si se injura, apar de prea multe ori in pantaloni scurti (???), iar Chernoff de prea multe ori cu trabucul in gura. Flanagan, batranul puber, il numeste weird pe Michael, desgustat de faptul ca Michael doarme cu o papusa si ca are camera tapetata cu poze de copii, iar in toaleta sa personala nu lasa pe nimeni. La un moment dat se aude vocea unei individe care BRUSC isi aduce aminte ca este on-camera si intoarce discutia  spunand ca una e superstarul, artistul care a realizat atatea si alta e omul in viata de zi cu zi. La fel procedeaza si Chernoff , intr-o intorsatura dramatica explica : he wasn’t like that, the media made him appear weird! Prostu’ de Flanagan nu se prinde de faza si continua: no, he was weird!

Concluzia mea? Michael n-a fost facut pentru lumea asta. La momentul asta sincer, pun in balanta, daca nu cumva ceea ce i s-a intamplat lui Michael, n-a fost ceva ce i-a luat suferintele si neintelegerile astea pamantesti de pe suflet.

Ma intreb…daca el stie…daca Michael stie ca a murit?

😦

Miss you, Michael!

Numarul din noiembrie al idiotilor de la Billboard au pe prima coperta albumul Invincible. La sfarsitul lui octombrie s-au facut 10 ani de cand s-a lansat Invincible. Awww, Baby Vince is 10 already!!! Acum 10 ani toti erau aprovizionati cu pietre, bate si mai stiu eu ce, acum il pupa in zone umbroase pe Michael.

Acum 10 ani, inainte sa apara albumul pe piata,  primeam pe net snippets de 30 de secunde din Heartbreaker si You Rock My World si eram in culmea fericirii. Apoi s-a difuzat YRMW in SUA si un fan a inregistrat de la radio…restul? E istorie. Toti aveam YRMW cu jingle-ul postului de radio :))) In mijlocul piesei, cand ti-era lumea mai draga, se auzea un KTU *ROTFLMAO*

Vremuri frumoase si un album deosebit, care din cauza politicii de subminare a muncii lui Michael nu s- a bucurat de succesul pe care l-ar fi meritat.  Am avut nefericita ocazie sa vorbesc cu un mancator de rahat de la radio, also known as DJ, care sustinea ca albumul Invincible e slab. L-am intrebat cate minute are albumul? Cate piese? Care e cea mai slaba si din ce punct de vedere? Guess what? Nu-l ascultase DAAAAAAAAAAAAAAAAAAAR citise undeva ca ar fi slab.

De Craciun, in 2001, o fana din Franta, pe nume Karen (nu Faye, ca pe Faye am intrebat-o si NU, nu era ea) mi-a cerut adresa. N-o cunosteam de prea multa vreme, dar schimbam e-mailuri. Imi placea cum scria si pe vremea aceea eram ceva mai credula (ca sa nu zic proasta) in ceea ce priveste relatiile cu oamenii. Si acum cred ca pastrez plicul in care mi-a sosit Vince-ul argintiu. Avem si un discman pe vremea aia. O ditamai placinta de farfurie, dar muzica se auzea mai bine decat la batranul meu walkman. Stiu ca dadusem adresa de la servici si acolo l-am primit si ascultat. Am ramas singura si am inceput auditia…apoi am ajuns la Speechless. Aici s-a cam terminat auditia pentru ca am ascultat Speechless de vreo 20 de ori pana sa trec la piesa urmatoare.

Vince e un album bun care a avut nesansa sa se nasca in vremuri in care se incepuse lupta pentru daramarea mitului Michael Jackson, altfel cum explicati albumul Michael din 2010. Stiu, cum zicea si Michael, cei ce vad multe vorbesc putin, cei ce vad putin vorbesc destul de multe 😉

Happy 10th Anniversary, Vince!