Ma priveste cu rasuflarea ei rece si eu il strang mai tare in brate. Nu inteleg cine a invitat-o si cine o face sa creada ca eu i-as ceda ceva. Dar ea ranjeste pentru ca stie. Eu tip, un tipat mut, dar nu se sperie. Daca ar avea forma si as putea sa navalesc asupra ei, as lasa-o fara suflare. Macar de as putea-o speria, sa plece. Sa uite de el, de noi, de viata noastra. Ma enerveaza siguranta ei. De ce ar sti ea mai multe decat mine. Eu il iubesc. Ea vine doar sa-si faca treaba. E ciudat cum, desi nu ne cunoaste, stie sigur ce trebuie facut la momentul X, stie ca a venit pentru a ne insoti si nu pleaca pana cand nu-i dam ce cere.
E cruda si nu intelege nicio rugaminte. Nu vrea sa ia altceva la schimb. Nu intelege durerea despartirii si disperarea care o insoteste. Ea doar ranjeste si stie.
Si eu o intreb, in mine: de ce? “Doar stii ca este avatarul meu. Cand tu o sa-l rupi de mine, sigur am sa ma narui. Nu voi putea deschide ochii maine si nu voi mai putea respira fara sa ma doara cumplit. Tu nu intelegi? Cum tu m-ai omorat putin cate putin de-alungul vremii?” Ea sta acolo si ranjeste. Stie ca nu poate sa piarda. Niciodata n-a pierdut. Si-mi aminteste.
Si ochii lui sunt stinsi si simt c-a obosit. Ea vrea sa le ia scanteia, stralucirea. Si o urasc. “E totul pentru mine, tu nu intelegi!” Si ea-mi arunca cuvinte reci. “Inceteaza! Esti patetica! Te cunosc! Nimic nu-i adevarat din ceea ce spui. Ai sa uiti! O sa te vindeci si o sa mergi mai departe! Ai mai facut-o si vad ca te descurci.” Plec capul. M-a invins. Nu pot s-o contrazic. “Zici ca nu mai poti respira, zici ca te doare atat de tare, zici ca Pamantul s-a oprit in loc si ca viata nu mai are sens si? Vad ca inca ai puls! Te vrei victima si adori sa-ti plangi de mila. Ti-am zis, eu te cunosc!”
Ma intorc si ma gandesc ca am pierdut batalia si ca cea care ii face lui rau sunt eu. N-ar mai trebui sa ma vada plangand si n-ar mai trebui sa-l tin asa de strans in brate. Ochii lui ma cauta in continuare si eu n-am raspunsuri. Ma doare ca vede doar disperarea in ochii mei.
Ea se apropie de mine si-mi spune ca a sosit timpul. Il trage spre ea. Eu ma opun. Pe el il doare. Plange. Miauna a durere, lung si ofteaza. Respira din ce in ce mai greu. Ii trage suflul inspre ea. Eu innebunesc. O data, de doua ori…ma aplec peste el sa-i sorb respiratia, sa intre in mine. E prea tarziu. E liniste. Acum nu-l mai deranjeaza nimic. Sunt fericita si plang de durere.
Nu inteleg. Iar mi se intampla. Sunt doua tabere in mine. E partea logica care asa vede lucrurile. Imi expune inca o data ce inseamna cancerul si care sunt motivele pentru care s-a intamplat asta ….dar mai e si copilul ala mic si trist. Copilul nu intelege ca n-o sa mai poata sa-l stranga in brate pe bulgarele de blanita. Copilul nu intelege ca maine n-o sa mai aiba cum sa-i mai vada ochii stralucitori, intrebatori. N-o sa mai vina dupa mine de dimineata cand prepar micul dejun. Se aseza pe scaunul ala din colt si ma privea asteptand. Eu ma jucam cu el, pentru ca stiam ca inainte de toate, trebuia sa-i dau lui tainul. Il evitam, el ma tragea cu labuta lui de mana: “Hei, ce faci? Nu vezi ca aici e un sufletel pofticios? Doar o bucatica de sunca, una mica.” Niciodata nu se uita la mancare. O mirosea si apoi imi cauta privirea. Mieuna si imi dadea tarcoale. Si daca nesimtirea mea atingea cote maxime atunci…aplica solutia extrema, imi sarea in carca. “Si-mi dai si putin unt? Hai, doar un varf! Stiu ca n-am voie, dar sssshhh, nu ne vede nimeni. Lapticul sa fie doar putin caldut, ce ascunzi tu sticla aia? E sticla de lapte, o stiu! Dupa ce terminati iaurtul cu fulgi din boluri, eu asigur curatenia luna a acestora. Ganditi-va, salvati planeta si economisiti apa! Cum adica sunt caraghios?” Cu botul, mustatile si urechile mozolite de iaurt se uita la mine mirat cand il chem si rad de mocuta lui. Apoi tacticos si elegant incepe sa se spele. “Hai, acum sunt un baiat curat, pregateste-te ca-ti vin in brate. Acum, am zis!”. Se aseaza, ma piseaza, ma fixeaza cu ochii si incepe sa toarca. Gata! Misiune indeplinita. Acum sarcina mea e aceea de a-l admira si mangaia.
Toate astea maine nu vor mai fi. Si nu mai sunt. Ma doare lipsa lui deja.
Iubiti-le cat sunt cu voi! Nimic nu-i nici prea mult si nici prea greu.
Te iubeste mama mult de tot, puiule! Sa nu ne uiti si sa ne astepti.
) Poate ca de asta tanjesc dupa echilibru. In mintea mea construiesc lumi magice care n-au legatura cu realitatea mai niciodata. Cred ca toti facem asta. Intotdeauna am zis ca de fapt astea sunt universurile paralele: universul interior al fiecarui om care e diferit de cel al celui de langa el. E normal ca realitatea cateodata sa muste violent din acest univers interior, cateodata se ne intarzie in construirea lui. Materialul, aici si acum nu ma multumeste. Niciodata nu m-a multumit. Nimic nu-mi face placere mai mare decat sa hranesc spiritual copilul din mine…desi…sunt sigura ca acum hranesc un loc gol unde obisnuia sa se joace copilul din mine.
